...despre maidanezi

Acum foarte mult timp, probabil cam pe cand eram in clasa a X-a m-a alergat disperat un caine, noaptea, pe role, in drum spre casa. Am crezut ca ma va prinde initial, apoi am crezut ca o sa cad, pentru ca deja ma miscam prea haotic pentru a-mi mai pastra echilibrul, apoi am crezut ca ma va lovi vreo masina pentru ca nu voi avea timp sa reactionez la timp, cu cainele ala la nici 10 centimetri in spatele meu. Apoi s-a oprit, la fel de brusc cum incepuse, si s-a intors linistit sub masina de sub care iesise.
Am vrut sa ma intorc cu un topor si sa-l terorizez si eu putin asa, degeaba...dar pana a doua zi imi trecuse spaima si m-am gandit ca poate, cumva, o masina o sa dea peste el cand va mai face vitejii d-astea. Nujtu daca am imbunat karma indeajuns incat sa se si intample, oricum stiu ca aia nu a fost singura mea intalnire periculoasa cu maidanezii.
Aveam 6 ani si eram pe undeva prin spatele blocului, in Rahova. Imi placeau enorm cateii si ma extaziam mereu cand vedeam caini vagabonzi, iar majoritatea pana atunci fusesera foarte calmi si docili. Am vazut undeva, langa o curte, cativa catei jucandu-se. Am crezut ca erau pui, dar de fapt erau doi catei de talie mica, un fel de soricari sau pechinezi, nu mai conteaza...ideea e ca in timp ce eu ma apropiam de ei, unul din catei s-a intors si a venit direct spre mine, latrand. In continuare amuzat de el, pentru ca in mintea mea era doar un pui, am intins mana sa vada ca vreau sa il mangai, moment in care s-a infipt cu totul in mana mea. m-am speriat atat de tare si rahatul ala de caine era atat de infipt in mana, ca atunci cand am tras mana inapoi, l-am tras si pe el si l-am aruncat in mijlocul strazii. Pe vremea aia nu erau atatea masini in Bucuresti, cum sunt azi. Poate daca s-ar intampla azi, l-as arunca sub rotile unei masini, atunci doar am dat putin de pamant cu el...
Dupa treaba asta am mers plangand pana acasa, cu sangele curgandu-mi siroaie din palma. Am facut si "floricica", si injectie in burta, toata lumea incerca sa imi spuna ca e ceva normal, toata lumea pateste asta la un moment dat in viata, doar asa e la noi, cu cainii...
Alta data, eram pe scuter, pe la 9-10 seara, plecasem de la semafor. In mijlocul strazii, in bezna, vad niste bete in drum. Ma gandesc ca cineva a semnalizat o groapa cu niste crengi si imi vad de drum. Dupa nici 2 secunde, crengile se misca si in fata farului, la nici un metru, un caine fugea spre trotuar. Am vazut cum l-am indoit pe prost cu roata din fata si am mai avut timp sa spun doar "NU! Nu, futu-ti gatu ma-tii!!!"
Mai tin minte si cum, in timp ce patinam pe sosea, tinand strans ghidonul, din rezervor pica benzina pe mine si din mana stanga ieseau scantei si ma gandeam cum ar fi mai bine...sa dau drumu si sa ma rostogolesc spre o masina...sau sa stau sa vad daca arde?
Nu am avut nimic rupt, intors, doar o mica gaura in cot unde cazusem cu scuterul si mare parte din pielea antebratului razuita de asfalt. La camera de garda de la spitalul de pe Berceni mai aveau putin si ma dadeau afara cand au aflat ca "bietul" maidanez murise. Se pare ca sunt platiti la numarul de cadavre, deci nu conteaza daca supravietuiesti...in general.
De ce am spus asta? Pentru ca unii oameni sunt de-a dreptul cretini si prefera sa ia apararea unor animale in detrimentul altora, pentru ca unii se bat cu pumnii in piept si altii se scuza spalandu-se pe maini de orice responsabilitate, si pentru ca dincolo de sentimentalisme, e nevoie de o solutie. Sunt curios: daca maidanezii ar transmite o boala ingrozitoare, de genul ciumei sau al holerei...s-ar mai gasi atat de multi iubitori de animale?

...despre femei:

Am remarcat de curand ca mai bine de jumatate din viata mi-am petrecut-o alaturi de cineva, intr-o relatie de lunga durata. Nu una singura, asta ar fi fost cam trist. Dar cateva...si niciuna indeajuns de memorabila. Sau poate doar putin, oricum...nu indeajuns incat sa nu-mi para rau ca nu sunt singur.
In mai bine de 16 ani, am avut un mind-set de cuplu. Tot felul de compromisuri, ganduri, scheme, mind-fuck... si nu pot spune ca a ajutat asta cu ceva la dezvoltarea mea ca individ, poate doar k percep o oarecare doza de paranoia in anumite intamplari banale sau in discutii cu femeile. Totul pare sa aiba un substrat, pentru ca din relatia mea cu femeile a ramas doar ideea ca ele au mereu cate ceva ascuns in minte, despre care tu trebuie sa intuiesti si sa te comporti in consecinta.
Poate gresesc, dar tocmai asta incerc sa spun: din experienta mea, abordarea pe care o vad femeile pentru o relatie implica un proces de metamorfozare a individului cu care isi impart viata, nicidecum un proces de construire, de impartasire a emotiilor si calitatilor fiecaruia. O competitie, nu un tandem.